Mulțumim autoarei Marinela Ioana Parasca pentru faptul că a fost de acord și ne-a permis să putem publica pe pagina Biroului pentru Studenți cu Dizabilități volumul ”Buchețel de povestiri despre Educație Incluzivă”.
Dragi copii, elevi, profesori și părinți, vă dorim lectură placută!
Toate drepturile asupra volumului Marinela Ioana Parasca (ioanaparasca[at]gmail.com). Publicarea și republicarea online sau prin orice alte mijloace electronice și fizice, fără acordul scris al autoarei este strict interzisă.
Descrierea CIP
Autor Marinela Ioana Parasca
Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2019
Ilustratori Daniela Andreea Miron si Mihai LăduncăDescrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PARASCA, MARINELA IOANA
Bucheţel de povestiri despre Educaţie Incluzivă /
Marinela Ioana Parasca. – Brăila : Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2019
ISBN 978-606-30-2457-3
Cuprins:
- Despre autoare
- Introducere
- Prima zi de scoală a Irinei
- Daniel, băieţelul cu atrofie musculară
- Autismul – o altfel de dizabilitate
- O nouă zi la scoală cu Vlad
Despre autoare
Marinela Ioana Parasca este autoare de carte pentru copii şi studentă la Facultatea de Medicină în Londra. A absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.
A debutat în literatura pentru copii cu Minunata aventură a prichindeilor şi Manuscrisul Ştietot (poveste adresată copiilor din ciclul gimnazial), urmată de îngeraşul lui Luca (poveste adresată copiilor din ciclul primar).
Bucheţelul de povestiri despre Educaţie Incluzivă este inspirat din activitatea sa de Profesor de Sprijin, susţinută atât în cadrul şcolilor speciale, cât şi în şcolile normale din Marea Britanie.
Introducere
În introducere am ales să vă vorbesc despre o fetiţă autistă dragă mie, pe nume Aurora.
„Aurora este o fetiţă de 11 ani care nu merge la o şcoală normală. Şcoala ei este acasă şi împreună cu Josiane, profesoara ei, se plimbă în fiecare zi timp de câteva ore.
Aurora este o fetiţă magică. Magia ei constă în capacitatea de a comunica altfel decât restul lumii. Ea scrie ceea ce vrea să spună, respectiv ceea ce gândeşte. Şi ea gândeşte foarte mult.
Pătrăţelul negru cu ecran alb a fost un cadou din partea profesoarei. Când i l-a înmânat, Josiane i-a spus Aurorei că aceasta urma să fie tableta ei şi că pe aceasta ea ar putea avea conversaţii aşa cum are toată lumea. Josiane a învăţat-o pe Aurora să folosească tableta. A fost un procedeu de învăţare destul de anevoios şi cât se poate de serios. Josiane ştia că Aurora este genială, că va fi genială…
Într-o zi Aurora a întrebat-o pe Josiane ce înseamnă cuvântul handicapat?
Josiane i-a explicat Aurorei că ea s-a născut cu un chiţibuş care se numeşte autism; un mod diferit de a vedea lumea. Atunci când eşti autist eşti diferit, şi asta deoarece nu există un singur tip de autism.
Prin urmare, faptul că ea nu poate vorbi ca toată lumea îi atribuie ei o super putere de-a dreptul genială.
Josiane îi mai mărturisi că ei nu îi place cuvântul handicapat deoarece dă impresia că ea e disperată şi că are nevoie de ajutor în permanenţă.
Şi Aurora înţelesese că ea nu e disperată. Ea este Aurora şi are o putere magică.
Ea mai ştie că în Antarctica există aurora boreală, adică o multitudine de specii de stele care strălucesc şi că ea este Zeiţa care luminează întreaga lume în fiecare dimineaţă, ba chiar mai mult, ea este o magnifică constelaţie luminoasă.
Aurora nu trăieşte numai în apartamentul părinţilor, ci şi într-un loc care se numeşte Sesam. A descoperit acest loc într-o zi în care se juca cu tatăl ei. Acesta, cu un singur cuvânt – „abracadabra”, făcea să dispară un obiect pe care îl avea în palmă. Mai apoi îl făcea să apară rostind – „sesam”. Aşa făcea magie tatăl ei!
Deasupra patului ei erau pictate o multitudine de stele care mai de care mai frumoase şi mai strălucitoare. Intr-o seară Aurora s-a concentrat asupra unei stele, a rostit cuvântul “sesam” şi câteva minute mai târziu s-a trezit într-o lume complet diferită, unde cerul era de un bleu viu şi străzile foarte curate şi toată lumea zâmbea. Numai Aurora putea să intre în această lume şi să iasă din ea atunci când dorea. Si ca să facă acest lucru, trebuia doar să privească cu insistenţă o stea.
Cealaltă lume, cea reală, este o lume dură, spune ea; o lume în care oamenii sunt singuri. De aceea prietenii au fost inventaţi. Nu numai ca să se amuze împreună, ci mai ales să nu se mai simtă singuri… “
Aurora există! Ea este personajul adorabil din romanul franţuze sc adolescentin “Fabuloasele aventuri ale Aurorei” scris de Douglas Kennedy.
Sper ca Aurora să fie şi pe placul vostru, la fel de mult pe cât este pe placul meu şi atunci când veţi mai creşte puţin să o căutaţi în cartea lui Douglas Kennedy şi să aflaţi întreaga ei poveste. O poveste fabuloasă!
Autoarea
* * *
Prima zi de școală a Irinei
Era o dimineaţă răcoroasă de septembrie când clopoţelul sună iar ca semn de reîncepere a şcolii. Soarele îşi făcuse timid apariţia, frunzele copacilor începuseră a se desprinde una câte una, chiar şi câţiva stropi de ploaie de peste noapte aşteptau cuminţi să fie daţi uitării de adierea blândă a vântului.
Glasuri de copii, râsete, îmbrăţişări calde de după o vacanţă binemeritată vesteau acum un nou început.
Si în acest tablou din care parcă nu lipsea nimic, o fetiţă, nici prea mare, nici prea mică, cu părul de culoarea spicului de grâu, cu un zâmbet larg şi chip luminos se apropia cu paşi înceţi, dar siguri, de clasa din care făcea parte.
Doamna Învăţătoare o zări şi se apropie de ea, deschizându-şi braţele ca într-o îmbrăţişare.
Bine ai venit, Irina!
Irina zâmbi şi mai mult şi mai făcu câţiva paşi. Aproximă cu bastonaşul că se apropiase suficient de mult.
De ce ai bastonaş, Irina? Întrebă Dragoş curios.
Elena şi Alexandru se apropiară şi o priveau pe Irina, la fel de curioşi.
Doamna Învăţătoare îi opriră la timp.
Ea este Irina, colega voastră de clasă!
Irina, vrei să ne spui chiar tu câteva cuvinte despre tine?
Daaaaa, cum să nu? Eu sunt Irina si sunt foarte bucuroasă că mă aflu la scoală printre voi. Asa cum aţi observat, sunt însoţită mereu de un bastonas care mă ajută să mă orientez si să depistez obstacolele din drumul meu si acest lucru pentru că eu am o dizabilitate vizuală, sunt nevăzătoare.
Toţi colegii ascultară cu luare aminte.
Irina continuă:
Sunt nevăzătoare, dar nu sunt diferită faţă de voi, ci doar fac lucrurile în mod diferit.
Asa este, interveni Doamna Învăţătoare, si o pofti pe Irina la locul ei, în prima băncuţă. Chiar astăzi vom afla un lucru pe care Irina îl face diferit si anume: cititul.
Fiecare avea pe băncuţă câte un abecedar. Irina avea Alfabetul Braille.
Și eu vreau să învăţ să citesc în alfabetul Braille, se auzi un glas din clasă! Pot să fiu colega ta de bancă, Irina?
Era Maria, o fetiţă foarte prietenoasă.
Si după ce primi încuviinţarea doamnei învăţătoare, Maria se aseză în bancă lângă Irina.
Asteptă ca Irina să deschidă alfabetul si o privi cu atenţie. Irina ii luă mâna si ii atinse cu ea prima pagină. Era plină de puncte iesite în relief, pe care Maria le simţea cu ajutorul degetelor.
Irina zâmbi. Maria era din ce în ce mai entuziasmată. Ar fi vrut să înveţe tot alfabetul din prima zi de scoală.
Irina se integră repede în grupul de copii din clasă. Toţi copiii o plăceau foarte mult şi ea era foarte bucuroasă la şcoală.
Irina avea acces la un calculator cu tastatură specială. Lui Tudor îi plăcea acest lucru foarte mult şi era mai tot timpul în preajma Irinei când aveau acces la calculator.
Timpul trecu foarte repede şi clopoţelul sună în semn că era timpul să meargă acasă.
Irina îşi luă bastonaşul şi se îndreptă spre ieşire.
Venim şi noi, se auziră câteva glasuri! Dragoş, Alexandru, Elena, Tudor şi Maria se apropiară.
Hai să mergem împreună!
Si toţi se îndreptară spre locul unde aveau să îşi ia la revedere pentru a merge spre casele lor.
Deodată Dragoş exclamă:
Uite, Irina, un labrador, un câine labrador!
Părinţii Irinei veneau însoţiţi de Arci, căţelul labrador care o însoţea pe Irina adesea în călătorii.
Este Arci, căţelul meu!
Arci dădea din coadă şi lătră de câteva ori, ceea ce îl făcu pe Dragoş să se gândească dacă să se apropie mai mult sau nu de el. Acest lucru îi amuzară pe ceilalţi.
Mâine îţi voi spune mai multe despre labradori. Sunt nişte câini deosebit de inteligenţi şi de mare ajutor persoanelor nevăzătoare.
Pa, Maria! Pa, Dragoş! Pa, Alex! Pa, Elena!
Paaa, Irina, se auziră voci în cor şi toţi se îndreptară spre părinţii care le veniră în întâmpinare, veseli după o primă zi de şcoală.
* * *
Daniel, băieţelul cu atrofie musculară
Clopoţelul sună iar şi toţi copiii se grăbiră să intre în clase şi să se aşeze în băncuţele lor. Se făcuse linişte şi Doamna Învăţătoare, la fel de frumoasă precum o floare ce tocmai a înflorit, intră în clasă cu un nou coleg.
Vreau să vi-l prezint pe Daniel, noul vostru coleg!
Daniel zâmbi şi făcu cu mâna, în timp ce Doamna Învăţătoare continuă:
Daniel are atrofie musculară, ceea ce înseamnă că Daniel nu se poate deplasa cu aceeaşi uşurinţă cu care ne deplasăm noi şi are nevoie de un scaun cu rotile.
În ce bancă va sta? Se auzi un glas din clasă.
Și cine îi va fi coleg de bancă? Se auzi alt glas.
Pesemne că şi alte glasuri s-ar fi auzit dacă Doamna Învăţătoare nu ar fi intervenit:
Daniel va sta în băncuţa a treia de la geam şi va avea un Profesor de Sprijin pentru că Daniel are în permanenţă nevoie de ajutor. în pauze veţi putea să vă împrieteniţi şi chiar în timpul orelor veţi putea face activităţi împreună.
Un zâmbet de bucurie se întrezări pe chipurile calde ale colegilor de clasă. Daniel zâmbi şi el, în timp ce Doamna Învăţătoare îl conduse până la bancă.
Profesoara de Sprijin avea pregătite pe bancă o carte de poveşti şi câteva jucării, personaje din poveste. Lui Daniel îi plăceau mult poveştile şi jocurile de păpuşi.
Când clopoţelul sună iar, era semn că urmează recreaţie.
Andreea se apropie de Daniel şi îl întrebă:
Daniel, mă laşi pe mine să împing scaunul cu rotile prin clasă şi pe coridor? Astfel îi vezi şi pe ceilalţi colegi şi ne putem împrieteni.
M-aş bucura foarte mult, Andreea!
Și Andreea trecu cu Daniel prin clasă şi îi numi pe toţi colegii pentru ca Daniel să înceapă să îi cunoască. Se opri la un moment dat şi exclamă:
Vreau să ţi-o prezint şi pe Irina, colega noastră din clasa alăturată. Vine adesea la noi cu colegii ei.
Urmară câteva conversaţii despre bastonaşul Irinei şi dizabilitatea ei, apoi despre Daniel şi dizabilitatea care i-a afectat muşchii şi despre scaunul cu rotile cu care acum Daniel se deplasează, despre poveştile şi jucăriile preferate şi câte şi mai câte.
Irina, Andreea şi Daniel se împrieteniseră frumos. Doamna Învăţătoare îi privea de la catedră cu un zâmbet mulţumit.
Urmară alte activităţi interesante la clasă şi apoi toţi şi-au dat întâlnire la o nouă zi de şcoală.
Andreea le povesti părinţilor despre Daniel, noul coleg de clasă şi despre Irina, fetiţa nevăzătoare din clasa alăturată.
Ştiţi, să fii un copil cu o dizabilitate te face cu adevărat special! Mi-am dat seama de aceasta fiind în preajma celor doi colegi cu nevoi speciale. Am început să fiu mai sensibilă şi mai atentă când sunt cu ei.
Şi acest lucru te face şi pe tine să fii o fetiţă specială! Şi zicând acestea, ambii părinţi o îmbrăţişară pe Andreea cu multă dragoste şi pupici cu lipici.
Daniel era şi el bucuros pentru că şi-a cunoscut noii colegi şi aştepta cu nerăbdare o nouă zi de şcoală.
Ora de culcare sosi şi Daniel adormi într-un somn profund şi liniştit, vegheat fiind de ursuleţul de pluş din camera sa.
* * *
Autismul – o altfel de dizabilitate
Era o nouă zi cu multe activităţi atent pregătite. Doamna
Învăţătoare a venit mai devreme şi a pregătit clasa pentru o nouă zi. Unora le plăceau foarte mult cuburile, altora hârtia colorată, alţii preferau să scrie, în timp ce Răzvan prefera să stea izolat.
Doamna învăţătoare ne-a spus că trebuie să fim înţelegători cu Răzvan, pentru că Răzvan este un copil autist. Lui Răzvan îi place să fie singur şi îi place foarte mult să vină şi la şcoală.
La ora de educaţie fizică, Răzvan a mers pe bicicletă. După mai multe încercări, Răzvan a reuşit să meargă singur.
Răzvan a râs de bucurie pentru că poate merge pe bicicletă.
Si noi ne-am bucurat pentru Răzvan. Ne place să îl vedem pe Răzvan fericit.
La un moment dat s-a întâmplat ceva. Răzvan a căzut. Nu s-a lovit. Doar a căzut.
Domnule Profesor, Răzvan a căzut!
Domnul Profesor s-a apropiat imediat.
Nu vă faceţi griji, acesta este un episod epileptic! Copiii autişti au episoade epileptice, ca cel pe care îl are Răzvan acum.
Si spunând aceasta, l-a întors pe Răzvan pe o parte, i-a pus mâna opusă sub cap şi i-a îndoit genunchiul.
Aceasta este poziţia de prim ajutor. Răzvan este inconştient acum.
Doamna Învăţătoare a chemat salvarea, a spus Izabela apropiindu-se de noi. Va sosi în orice moment.
Si într-adevăr a sosit. Sirena ar fi putut trezi un cartier întreg. Nu şi pe Răzvan. Răzvan a fost dus la spital.
Va fi bine? Întrebă Florin.
Da, va fi bine! Răzvan are nevoie de odihnă după fiecare episod epileptic. La spital i se vor face câteva analize. Va fi foarte bine îngrijit până ce părinţii lui vor veni şi îl vor lua acasă.
Ne-am liniştit şi ne-am întors în clasă. Orele ce au urmat nu au mai fost la fel fără Răzvan.
Răzvan era altfel decât noi toţi. Făcea lucrurile într-un mod diferit. Ne obişnuisem cu el şi ne plăcea să fie cu noi.
Răzvan avea aceeaşi rutină în fiecare dimineaţă: venea, saluta, îşi lăsa gentuţa cu pacheţelul de prânz, apoi îşi punea hăinuţa în cuier, mai apoi îşi lăsa sticla cu apă pe măsuţă şi abia în final se îndreptă spre băncuţă şi se aşeză la locul lui, aşteptând ca Doamna Învăţătoare să facă prezenţa. Această rutină nu putea fi schimbată, pentru că Răzvan se supăra şi devenea agresiv.
Doamna învăţătoare ne-a spus că rutina este o caracteristică a autismului.
Ne-am bucurat nespus să îl vedem pe Răzvan a doua zi! Lui Răzvan îi plac foarte mult puzzle-urile. împreună am rezolvat un puzzle.
* * *
O nouă zi la scoală cu Vlad
Colegul nostru Vlad vorbeşte foarte puţin. Doamna învăţă¬toare ne-a spus că este autist şi nonverbal, adică are dificultăţi de vorbire. Cel mai adesea el emite sunete şi ţipă în încercarea lui de a se face înţeles.
Vlad are o profesoară de sprijin. Adesea Vlad face alte activi¬tăţi. Doamna profesoară îl ia pe Vlad într-o altă clasă.
Lui Vlad îi place să folosească calculatorul. Doamna profe¬soară foloseşte o clepsidră ca timp de măsurare. Când nisipul se varsă din clepsidră, Vlad ştie că activitatea a luat sfârşit şi că urmează o pauză.
Vlad face terapie. In cabinetul logopedic, Vlad învaţă alfabetul.
Când Vlad termină ora de logopedie este ajutat să se prindă cu noi în horă la cântecelul Alunelu, alunelu, hai la joc.
Lui Vlad îi place ora de muzică şi nouă ne place să îl avem pe Vlad colegul nostru de clasă!
* * *
Eşti unic.
Nu semeni cu nimeni în toate privinţele.
Eşti tu!
Continuă să ai încredere în tine si să nu uiţi niciodată că poţi face MULT mai multe decât crezi că eşti capabil, dar şi că faptele te definesc ca om. Ai grijă de cei din jurul tău şi nu judeca niciodată după aparenţe.
Daniela (ilustrator)
* * *
Toate drepturile asupra volumului Marinela Ioana Parasca (ioanaparasca[at]gmail.com). Publicarea și republicarea online sau prin orice alte mijloace electronice și fizice, fără acordul scris al autoarei este strict interzisă.
